oamenii care dispar

Nu este in firea mea sa scriu lucruri sensibile,  dar de mult timp ma bate un gand:  curand penru mine va suna ultimul clopotel si pentru prima data stiu ca tatal meu va fi acolo.

N- a fost niciodata prezent alaturi de mine la vreo serbare sau onomastica a mea dar vineri stiu ca va fi,  pentru prima data va fi ,  sper ca va fi si mandru si fericit acolo unde e. Regretele nu au nici un rost, unele lucruri sunt spuse fara rost si mult prea tarziu, te hotarasti ca de maine vei accepta trecutul si ca vei incerca sa repari ceva insa cand prinzi curaj si spui hotarat ca DA sunt in stare sa iert, DA sunt in stare sa o iau de la capat,  DA voi recupera timpul pierdut, afli ca e prea tarziu.

Dam vina pe destin,  pe Dumenzeu,  pe familie,  pe toti gandindu-ne ca intr-adevar suntem in stare sa iertam, sa acceptam trecutul sa trecem peste el si greselile noastre..cand de fapt…de ce sa nu recunoastem nu ar fi fost asa.. sanse au fost destule si in trecut ..dar tot timpul a existat ziua de maine pana cand se termina. si atunci furii, regrete, neintelegere, autovictimizare etc. pana cand accepti totul.

Timpul le vindeca pe toate…Mie mi-a luat ceva timp sa inteleg. Oamenii care dispar, se duc intr-un loc unde le este mai bine.. oamenii, care dispar o fac ca sa poata fi mai aproape de tine si stiu ca vineri la ultimul colpotel nu va fi doar mama langa mine…

Pentru tine, tata.

[post needitat, scris  „la prima mana” deci daca aveti comentarii ca sa va aflati in treaba mai bine nu le postati, multumesc]